A targa, u muru e u pinseri stortu di Camilleri

Miccichè arrivò, puntuali comu ’na sintenza,
tagghiò u nastru e fici puru la riverenza.
“Piazzetta Camilleri”, dissi cu vuci sicura,
e a targa sistimò… affissa supra na scurciatura.
Ora, dicemu a verità, senza fari filosofia:
ma ti pari cosa bona ’naugurari supra ’na creperia?
U muru, ca mancu era statu ’ntonacatu,
parìa ’nu laidu zitu lassatu e nun maritatu
Camilleri, si era ddà, cu ddu surrisu scantatu,
ci scrivìa ’na paginetta di sarcasmu calibratu.
Prima u gessu, Miccichè, poi a fotografia,
sinò chista fitinzia pi la genti sia.
A targa tutta linda, comu ’na parola giusta,
appizzata ’ncapu a ’na facciata tutta disgusta.
Pareva ’na metafora, e mancu tantu nascosta:
a cultura messa ’n mostra, e a sostanza tutta scrosta.
Agrigentu è fatta accussì, tra annunci e cerimonii:
prima a scena, poi – si c’è tempu – i travagghi seri e boni (forsi).
E Camilleri, di sicuru, senza fari scandalu,
ci lassava a piazzetta… e muru muru si ‘nni iva, pianu pianu.
Perché u scritturi sapi, e in giru nun si fa pigghiari :
senza u muru sistimatu, mancu Camilleri cà ci voli stari.



