A targa, u muru e u pinseri stortu di Camilleri

1 min di lettura

Miccichè arrivò, puntuali comu ’na sintenza,

tagghiò u nastru e fici puru la riverenza.

“Piazzetta Camilleri”, dissi cu vuci sicura,

e a targa sistimò… affissa  supra na scurciatura.

Ora, dicemu a verità, senza fari filosofia:

ma ti pari cosa bona ’naugurari supra ’na creperia?

U muru, ca mancu era statu ’ntonacatu,

parìa ’nu laidu zitu lassatu e nun maritatu

Camilleri, si era ddà, cu ddu surrisu scantatu,

ci scrivìa ’na paginetta di sarcasmu calibratu.

Prima u gessu, Miccichè, poi a fotografia,

sinò chista  fitinzia pi la genti sia.

A targa tutta linda, comu ’na parola giusta,

appizzata ’ncapu a ’na facciata tutta disgusta.

Pareva ’na metafora, e mancu tantu nascosta:

a cultura messa ’n mostra, e a sostanza tutta scrosta.

Agrigentu è fatta accussì, tra annunci e cerimonii:

prima a scena, poi – si c’è tempu – i travagghi seri e boni (forsi).

E Camilleri, di sicuru, senza fari scandalu,

ci lassava a piazzetta…  e  muru muru si ‘nni iva, pianu pianu.

Perché u scritturi sapi, e in giru nun si fa pigghiari :

senza u muru sistimatu, mancu Camilleri  cà ci voli stari.

Lascia un commento